În seara asta avem oaspeţi, dar nu acasă, ci în al treilea episod al poveştii noastre

Oaspeţii sunt Chiţi şi Motăniţ.

Lui Motăniţ i-am cerut voie să-i “furăm” câteva poze. Lui Chiţi nu i-am cerut, fiindcă abia acum ne-a venit ideea şi ştim că nu e acasă. Sperăm că n-o să se supere când se va întoarce.

Profităm de ocazie ca să-i întrebăm şi pe ceilalţi prieteni ai noştri dacă sunt de acord să punem în poveste poze de-ale lor.  Fiindcă vrem să umplem “Palatul Vrăjitoarei” cu mai multe pisici… Dacă unii dintre ei nu sunt de acord, să ne spună – noi nu ne supărăm

Ăsta e unul dintre trandafirii noştri japonezi – cel mai mare. Vero ştie că-mi place să mă joc cu bobocii lui – mai ales când mă cocoţ şi îi fur. Aşa că Vero a mea a găsit doi boboci proaspăt picaţi (la vremea asta cei mai mulţi cad înainte de a înflori) şi mi i-a dat drept jucării. De fapt escroaca a vrut să scape de mine, să-mi găsească ceva de făcut – trecuse de miezul nopţii, ea mai avea de lucru, iar eu mă tot urcam pe tastatură…

Ei. şi m-am jucat eu ce m-am jucat, tăvălind boboceii ăia prin casă. Da, după ce i-am “ameţit” bine, i-am mâncat. Pe amândoi – cu totul şi cu totul! Şi cred că mi-au şi priit Pe urmă am tras un somn pe cinste!

A dispărut Tigruţa, una dintre cele două băbuţe la care merg eu în vizită la Bucureşti, cea mai cumsecade dintre ele, deşi şi ea vroia să mă bată – a fost surprinsă în flagrant, aici.

Tigruţa nu prea ieşea pe afară – o mai tulea doar din când în când.  Bipeda băbuţelor e tot o băbuţă, are 87 de ani şi stă la etajul 1 al unei case în stil vechi. La parter s-a instalat de curând o firmă, uşa de la intrare e mai tot timpul deschisă, Tigruţa noastră a zbughit-o din apartament şi dusă a fost.

Cum spuneam, asta nu s-a întâmplat pentru prima oară, a mai fugit şi altă dată, dar n-a lipsit niciodată mai mult de o zi. Acum a trecut o lună. Şi mai era şi bolnăvioară, tuşea de ţi se rupea inima…

Mă gândesc c-a ajuns în raiul pisicilor şi sper că îi e bine acolo. Nu mai sunt supărat pe ea fiindcă n-a vrut să fim prieteni…

A doua dispărută e Mitza, pisica din familia fericită. A fost dusă la ţară, la străbunicii ei, cum s-ar spune. Străbunicii au spus că nu e bine, Mitza trebuie castrată, aşa că Mitza a ajuns la bunici. Iar bunicii s-au gândit să n-o castreze, s-o ţină ei, împreună cu cealaltă pisică a lor, şi să-i dea pastiluţe în loc de motani, cum fac cu cealaltă pisică.

Şi cred c-a trecut de-atunci cam o lună… Se înţelegeau bine cu toţii, într-un apartament de la etajul doi. Dar, acum cîteva zile, când era cald şi frumos afară, bunica ei a deschis toate geamurile şi a făcut curăţenie. Şi, când s-a dezmeticit ea. Mitza dispăruse.

A fost căutată imediat, a căutat-o şi bunicul, când s-a întors de la serviciu. Dar n-au reuşit să-i dea de urmă.

Eu sper că şi-o fi găsit un nou biped, era (sper că mai este încă) blândă şi jucăuşă…

Vero a primit un pachet cu cărţi. Eu am luat în primire cutia în care au fost cărţile!

Îmi place să mă plimb cu maşina. Cu maşina noastră. Cât mergem în viteză, aţipesc, de obicei pe bancheta din spate, dar mai sunt şi alte locuri unde se poate moţăi la fel de bine:

Când încetinim sau când ne oprim mă trezesc şi mă foiesc – trebuie să aflu ce se-ntâmplă şi unde am ajuns, nu? Pentru că sunt un motan responsabil!

Şi nu-mi place când unul dintre bipezi se dă jos din maşină, pentru că-mi e foarte clar că obiectul ăsta mare, care ne plimbă pe toţi trei, e un loc unde trebuie să fim întotdeauna toţi trei! Aşa că, dacă unul dintre bipezii mei coboară, îl urmăresc cu atenţie, foindu-mă de la un geam la altul, după cum se vede:

Sunt mulţumit, se pare că problema comentariilor din blogul cu povestea s-a rezolvat. Ne-a ajutat un biped bun, căruia o să-i mulţumesc după modestele mele posibilităţi, trecându-l în blogroll la categoria… BB (bipezi buni)

Şi, mulţumit fiind, îmi încep plimbarea de seară – pe înălţimi, aşa cum îi şade bine unui motan

Vero a scris prima părticică a poveştii despre care vă spuneam mai jos. Iar eu, prudent cum sunt, m-am gândit că nu e recomandat să citesc înainte de a adulmeca laptop-ul:

Mirosul nu m-a pus pe fugă, aşa că mă pregătesc să mă urc pe tastatură şi să citesc pe îndelete

E o leapşă pe care am primit-o de la Sakura, cu două întrebări:

Q1. Care e madlena domniei voastre? /Which is the food you liked it more?

Păi mie îmi place Whiskas, vasăzică cronţonelele şi tot ce găsesc din pliculeţe, adică tot ce scoate Vero din ele pentru mine

Q2: Care este bau-baul din farfurie?/ Which is the food you disliked most?

Nu-mi place mâncarea bipezilor. Când se aşează la masă, mă prezint şi eu lângă ei, mă aşez poponete şi mă uit galeş în sus… Iar ei înţeleg (bipezii au momente când sunt inteligenţi, zău aşa) că vreau să ştiu care e meniul, aşa că îmi dau şi mie câte o bucăţică, dar de obicei sunt numai porcării: pui, peşte, lapte, ouă, ca să nu mai vorbesc de fasole, cartofi, varză, salate, prăjituri…  Mănâncă asemenea chestii, dar de cronţonele nici nu se ating. Nu ştiu ce-i bun! De cele mai multe ori sunt atât de dezamăgit încât plec de la masă şi mă duc să mă culc. Eventual în sertar…

Cât despre dat leapşa mai departe, eu sunt de acord s-o ia cine vrea

Vero vrea să scrie o poveste. Poveste “interactivă”, zice ea, şi online – aici.

În povestea asta o să fie şi o pisică, mai exact un motan. O să fie gri, ca mine, şi o să-l cheme Griş (aşa cum sunt eu alintat uneori). O să fie un soi de motan de vrăjitoare!

Şi, fiindcă Vero s-a gândit să mai strecoare pe acolo, din când în când, şi câte o poză, o să-i împrumut şi eu câteva. Prima o să fie asta, de când eram mititel:

Dar am o problemă:

Vero nu se mulţumeşte cu atât, mai vrea şi vreo două portrete, sau chiar trei, dar eu am ales mai multe, ia uitati-vă câte am, şi mi se pare că-n toate sunt frumos…

Mă ajutaţi să mă hotărăsc?

O lăbuţă de ajutor, vă rog!

Vă aduceţi aminte de pisicile îndrăgostite din Bucureşti? Astăzi vi-l prezint pe cel de-al treilea dintre copilaşii lor, motănelul Moto.

Moto locuieşte acum la ţară, la bipezii noştri bătrâni. S-a învăţat deja cu locul, cutreieră prin pod şi se simte ca la el acasă

În plus, s-a împrietenit cu motanul Codiţă, un tip simpatic, care seamănă foarte bine cu mine, nu-i aşa?

Se joacă amândoi şi mamaia bipedă îi iubeşte pe amândoi, aşa cum îi iubeşte, de altfel, şi tataia bipedul