Share this:

Miao, dragi mei cititori bipezi şi patrupezi, fiindcă ieri am adus în discuţie micuţele sălbăticiuni numite şoareci, azi am să reiau subiectul, citând-o pe Vero, care a povestit aici despre prima mea vânătoare – desfăşurată în memorabila zi de 7 octombrie 2007.

Am petrecut weekend-ul la ţară. Însoţiti de Grişka, evident! Şi motanul nostru a prins un şoarece – primul din viaţa lui. Ei, e drept că era un puiuţ, un amărât de şoricel căruia i-a venit de petrecanie după clasicul şi sadicul tipic pisicesc. A apărut de sub pat cu şomoiage de praf agăţate de mustăţi şi cu şoarecele în bot. Am vrut să imortalizez momentul, dar n-am reuşit să-i fac nici o fotografie ca lumea. Nu stătea locului nici o clipă, se juca cu mica lui pradă exact aşa cum o face cu şi mai micii boboci de trandafir japonez, cu excepţia faptului că ăia nu încearcă nicidecum să evadeze din raza lui de acţiune. N-a apucat să-l mănânce – nu ştiu dacă ar fi făcut-o – vânătoarea a avut loc chiar înainte de plecarea înapoi, spre Focşani, şi, ca să-l putem urca în maşină, am fost nevoiţi să-i luăm şoarecele de-acum aproape fără suflare. Trofeul vânătoresc i-a fost oferit motanului preferat al soacră-mii, Florică – na lup ţigan de-a gata, cum se zice pe acolo – care l-a înfulecat fără nici o ezitare.

Mai jos în puteţi admira pe motanul Florică, pe care l-am făcut o dată să se-ascundă sub pat de frica mea, după o jumuleală de numai câteva secunde. Însă între timp bietul de el s-a prăpădit; sunt sigur că acum e în raiul animăluţelor, acolo unde toate pisicile sunt prietene.

 

Cuvinte din trecut au mai înşirat şi psi, Tibi, Vero, Altcersenin, Cita, Anacondele, Dagatha, Lotusull