La întoarcerea acasă

Am fost în deplasare. La Bucureşti. Cred că neam de neamul meu n-a mai ajuns în capitală!

N-a fost prea frumos. În fiecare zi ramâneam destul de multă vreme singur, cu mătuşa bipedă şi cu mătuşile pisici. Iar astea două din urmă, ce să zic – nişte nehalite. Veneau mereu la mâncarea mea. Şi eu, respectuos cum sunt, nu îndrăzneam să le gonesc. Îmi plăcea mai mult să stau sub pat.  Dar când se întorcea Vero (numai ea;  el, bipedul, a lipsit o săptamâna întreagă) ieşeam şi mă duceam să dorm lângă cărţi.

Începuse totuşi să-mi placă. M-am ascuns sub pat când mi-am dat seama că bipezii mei se pregătesc de plecare. Presupun c-au înţeles că vroiam să mai stăm – dar s-au încăpăţânat să mă scoată de acolo cu orice preţ şi au reuşit. Numai şi numai fiindcă au fost doi contra unul!

Dar i-am iertat când am văzut că ne-am întors în apartamentul nostru – acolo unde suntem stăpâni numai noi trei!

Am început cu o verificare a cărţilor noastre:

Pe urmă mi-am inspectat teritoriul din adăpostul strategic oferit de sertarul meu preferat:

Într-un târziu mi s-a făcut somn:

Aşa că m-am învelit…

… şi am aţipit: