Excursia din weekend

Ei, ne-am întors de la ţară – şi vreau să încep prin a le mulţumi prietenilor mei care mi-au urat aici drum bun şi mi-au dat sfaturi.

Iar acum să vă şi povestesc câte ceva 🙂

Când am mirosit că se apropie ora plecării, am vrut să m-ascund sub pat, ca de obicei. Numai că bipezii mi-o luaseră înainte şi închiseseră uşa dormitorului! 😉 Aşa că, ce era să fac? M-am refugiat sus, pe bibliotecă, într-unul dintre locurile unde îmi place mie să dorm, uite aici.  Şi chiar mă pregăteam să aţipesc. Dar bipezii m-au văzut şi-au încercat să mă păcălească. Escroaca de Vero s-a dus la uşa de la intrare şi a sunat – fiindcă ştie ea că, ori de câte ori aud soneria aia (sau interfonul, la care sună musafirii când e închisă uşa de jos, de la bloc), vin fuga-fuga, de oriunde aş fi, pentru că e musai să văd şi eu cine ne intră în casă, nu–i aşa? Ei, dar de data asta m-am prins că e o cacialma şi nici nu m-am clintit – fiindcă pisicile nu sunt nicidecum atât fraiere cum le cred oamenii, zău!

Uf, dar tot n-am scăpat, fiindcă Gherasim (nu-l cheamă Gherasim, dar aşa-l porecleşte Vero, nu-ş de ce, cred că îi place să-i boteze pe alţii în fel şi chip, mie-mi spune uneori Oţoţoţo!) s-a urcat pe o măsuţă şi s-a apucat să dea deoparte cărţile după care mă aciuasem. Ia uitaţi-vă ce harababură a făcut, acolo, pe rafturile de sus!

Eu m-am speriat, am coborât în fugă şi… am fost încolţit în bucătărie, pus în lectică şi eliberat abia în maşină. Ei, dar în maşină îmi place, aşa că m-am consolat…

Cum e la ţară şi cam ce fac eu pe acolo v-am mai spus şi v-am mai arătat, uite-aici. Însă acum mi-a plăcut foarte, foarte mult să meditez pe sobă.

Din casă n-am ieşit – nu mă lasă, le e frică c-o să mă sperii şi-o să m-ascund cine ştie pe unde – dar m-am uitat pe geam o grămadă de vreme…

În curte e frumos, adică e multă verdeaţă.

Şi eu am verdeaţă în apartament, dar nu chiar aşa de multă…

Nu m-au lăsat să mă văd nici cu celelalte pisici, ca să nu ne batem… Da nici nu mai sunt prea multe… Au fost cinci şi anul ăsta au murit trei, trei motani, sărmanii… Călcaţi de maşini, bătuţi de vecini, otrăviţi… Fiindcă acolo sunt şi bipezi răi, în loc să ţină câte o pisică sau două pe lângă casă pun otravă pentru şoareci – şi cred eu că pisicile nu sunt chiar atât de proaste încât să mămânce otrava, dar mai mănâncă câte un şoarece otrăvit… Ei, cum-necum, în casa de la ţară nu mai sunt decât o pisică şi un motan. Pe el, pe motanul Codiţă, l-a fotografiat Vero, fiindcă seamănă foarte bine cu mine:

M-am uitat pe geam şi mai pe seară. În casă nu era decât un bec, dar afară, în bolta de viţă, se vedeau două, şi nu ştiu cum de stăteau aşa, parcă plutind…

Ei, şi m-am zbânţuit mai toată noaptea. Bipezii au dormit, dar eu n-am prea avut somn. Erau multe lucruri interesante – de exemplu, am găsit un sac plin cu boabe de porumb, numai bun să te cocoţi pe el şi să-ţi ascuţi gheruţele…

N-aş mai fi vrut să plec, dar am fost atăt de agitat încît m-au luat prin surprindere, n-am apucat să m-ascund… Am crezut că Gherasim vrea să mă mângâie, dar el m-a pus în lectică şi Vero, tranc! a închis capacul! I-am stupit de ciudă…

Dar i-am iertat după ce m-am văzut în maşină – îi iert întotdeauna. Iar când ajungem în faţa blocului nostru ştiu, intru singur în lectică, ca să fiu dus la mine acasă 🙂

La mine acasă, unde dorm pe rupte după fiecare călătorie. Că doar trebuie să mă refac şi eu, nu?