Pentru şi despre prieteni

Dragii mei,

M-am trezit din somn pentru cîteva  minute, ca să vă anunţ că toate premiile minunate pe care mi le-aţi dăruit au un loc aparte în inima mea de motan. Numai că acolo nu se pot vedea, aşa că le-am aşezat şi într-o vitrină – aici 🙂

Şi, la rândul meu, am un mic cadou pentru voi toţi – pentru toţi cei din blogroll şi pentru toţi cei care au trecut vreodată pe aici şi mi-au spus o vorbă bună.

Apreciez prietenia, ştiu cât de rău e să fii singur. Înainte de a fi luat de bipezii mei, am miorlăit aproape o săptămână – mic, flămând şi singur, şi fugind de toţi oamenii –  pe sub maşinile din parcare şi am ajuns apoi, nu se ştie cum (nici măcar eu nu mai ţin minte), într-o mică magazie cu scânduri, improvizată în spaţiul de vreun sfert de metru dintre două blocuri. Nici un biped nu încăpea înăuntru. Şi era încuiată cu un lacăt.

Până să dea de proprietar, bipezii mei au spart lacătul… Au cumpărat unul nou în loc, şi nenea ăla cu magazia nu s-a supărat pe ei. Dar îl bătea gândul să scape de mine otrăvindu-mă, fiindcă nu mă puteau prinde şi fiindcă eu nu îndrăzneam să ies – am rămas tot acolo deşi au lăsat uşa deschisă vreo trei ore – mă temeam de lumea mare şi rea de afară şi de mîinile întinse ale bipezilor… Vero i-a promis proprietarului că mă scoate cumva afară, mi-a adus apă şi mîncare şi a reuşit să mă prindă abia a doua zi; a profitat de neatenţia mea şi m-a înşfăcat de ceafă în timp ce înfulecam pe nemestecate bucăţelele de salam puse în interior, lângă uşă…

Numai că i-a fost frică să n-o zgârii şi s-a grăbit să mă paseze bipedului (tati al meu de acum), care era lângă ea. Dar eu nu eram pus pe rele, m-am cuibărit la pieptul lui şi m-am lăsat dus în apartamentul în care locuiesc de atunci…

Acum uraţi-mi somn uşor 🙂 şi nu uitaţi că luni veţi putea citi un nou episod din poveste!