Obsesia fericirii

imagine preluată de pe blogul Moshului SF

Câinii omoară uneori pisici, aşa cum şi oamenii omoară uneori … oameni (şi pisici, şi câini!). Dar, când ajungem să ne cunoaştem, noi, câinii şi pisicile, suntem prieteni unii cu alţii, aşa cum sunt şi oamenii adevăraţi prieteni unii cu alţii, prieteni cu câinii, prieteni cu pisicile…
De unde găsiţi voi, oamenii, uneori, în voi, atâta ură? Aflu ce se petrece şi mă îngrozesc!

Eu mărturisesc, cu lăbuţa pe inimă, că nu ştiu ce e ura, dar am o obsesie a fericirii. Visez o lume în care noi, câinii şi pisicile (fiind un motan citit, am apelat la ordinea alfabetică :P) să nu mai fim abandonaţi pe străzi şi ucişi de oameni în toată firea şi de copii (Gheo a văzut în piaţă o pisică pe care tocmai o omorâseră nişte puştani izbind-o cu capul de un postament de beton) negri, nu în cerul gurii, ci la suflet, ci să fim iubiţi şi fericiţi, uite aşa:

Iar alţii sunt fericiţi, sărmanii, primind chiar şi mai puţin… aşa cum scrie aici.

Despre obsesia fericirii au  scris  azi şi bipezii. În găsiţi pe pervazul pisicii bipede psi.