Zăresc un motan călare

„Zăresc un prinţ călare, călare, călare…”

Cică pe vremuri copiii se jucau cântând astfel… Şi poate s-or mai fi jucând la fel şi-acum, n-aş putea s-o spun aşa, pe onoarea mea, că bipezii ăştia, ai mei, îs cam bătrâni, şi n-au copii prin casă. Eu mi-s copilul lor. Ştiţi, ca-n povestea aia, a porcului, a lui moş Creangă, numai că moşnegii mei n-au dat peste un râmător, ci au primit, ca răspuns la căutările lor, un zgârietor, un pui de mâţă tărcat tigrat, care trebuia musai ocrotit şi iubit ca lumina ochilor.

Dar să ne-ntoarcem la oile noastre prinţii noştri, adică la categoria jocuri cu cai 🙂

Eu nu sunt nici prinţ, nici copil, dar de jucat mă joc. Şi călăresc! Îmi salt cu drag lăbuţele de la pământ, îmi place să le ţin la distanţă de el, adică de podea, că eu mi-s motan de oraş, de apartament şi de cutie, sau la cutie. 🙂

Mi-ar fi plăcut să pot călări pe-o creangă, să suflu greu dup-o partidă de căţărat prin copaci, presupun că asta mi-ar fi oferit ceva în plus, un sentiment aşaaa, mai de libertate. Însă, – miao! –,  am învăţat să mă mulţumesc cu ce am, poate şi fiindcă, ascultând tot soiul de poveşti despre pisici amărâte, fără adăpost, fugărite de bipezi negri în cerul gurii şi de câini, am prins frică de locul acela numit „afară” şi-a-nceput parcă să-mi placă să ştiu că între el şi mine e un geam…

… sau o plasă de-asta specială, antipisică.

Prin urmare – miao! –, călăresc şi eu pe ce pot, după cum se vede. 🙂

---

Cu aceeaşi duzină de cuvinte s-au mai jucat şi alţii; îi găsiţi aici.