Cugetările mele pisiceşti – 2 – Bipezii sunt handicapaţi

— Ce faci, ce faci? întreabă ea, pisica vie.

El, câinele bibelou, tace.

De fapt, şi ea tace – gândeşte, nu… miauneşte. Şi nu e ea, e el. Adică eu – motanul:

Perla familiei – perla cu gheare, din scoica cu fereastră:

Care ştie să-şi facă pernă dintr-o carte…

… jucărie dintr-un creion, dintr-o şurubelniţă, din orice seamănă a cureluşă…

Care, dacă n-are niciun soi de coş,

…intră în sac

… sau în pungă

… sau, şi mai bine, în sertar

… sau în… ce-o fi asta?

Eu, motanul, tac, acolo, în prima poză, uitându-mă, cu un iris verzui şi cu unul căprui, la câinele prost… Oare are nevoie de vreun aparat ca să-i traducă mesajele mele telepatice? Oricum, de unde ar putea lua aşa ceva? Că bipezii, dac-ar fi în stare să-l făurească, în vreun fel, cu degetele lor handicapate, fără gheare, l-ar folosi pentru ei înşişi.

Fiindcă nici ei nu-mi aud gândurile.

De aceea mă simt uneori singur şi, dacă n-aş detesta apa, aş plânge când contemplu lumea din înălţimi

… preschimbându-mi mustăţile într-un peisaj acvatic…

Am cugetat folosindu-mă de 12 cuvinte din care şi-au mai făcut jucărie şi alţii. Îi găsiţi pe toţi aici.