Partajează asta:

… pentru Mili, un năzdrăvan negru şi pufos, care dă semne c-o să-mi calce pe urme

Eu îmi petrec de aproape 11 ani timpul printre cărţi – dar ziua, nu noaptea. 🙂

 

Partajează asta:

– pentru miercurea fără cuvinte

Eu

Eu

vecinii

neamurile

neamurile

neamurile

neamurile

bipezii (coşmelia e a bipezilor mei, scânciobul e al vecinilor lor)

 

norii şi muntele

 

copacii şi casele

 

copacii şi lemnele

Partajează asta:

El e Ursu – cuţulache despre care i-a vorbit Vero (purtându-şi masca de Matildă) Vienelei.

Pozele sunt din aprilie 2006, când numitul Ursu, în prezent o namilă de câine grăsun şi obraznic, era micuţ – şi tot obraznic 😛 – iar eu cred că încă nici nu mă născusem.

Partajează asta:

Aflată întotdeauna la purtător, în minunata sa cutie craniană , mintea mea zice că, la urma urmelor, n-am de ce să nu recunosc aici că m-am strofocat, nu făcând vreo inovaţie, ci mieunând timp îndelungat, disperat ca un os rămas fără calciu, până ce am aterizat, în final, într-un loc de unde am acces la mirificul robinet al cornului abundenţei de delicatese oferite de oameni.

Am acces şi la jocurile lor cuvântătoare. Mărturisirea mea participă la ediţia 120.

Partajează asta:

pentru miercurea fără cuvinte

 

Partajează asta:

Partajează asta:

Nu contează cum îl cheamă pe sfântul ocrotitor al pisicilor, important e că, tocmai când începusem să cred că am un asemenea ghinion încât miorlăitul meu nu-i prinde niciodată urechile libere, neasaltate de alţi semeni de-ai mei, a ascultat umila mea rugăminte, repetată în majoritatea zilelor vieţii mele.

Vreau să zic că, deşi cineva care profită de insuficienţa informaţiilor pe care le captez din afara teritoriului meu cu două camere, un hol şi patru spaţii B (bucătărie, baie, balcon şi bibliotecă) mi-a spus că nu se vând şoareci la piaţă, altcineva, care stă pe un pervaz de dincolo de munţi şi îşi găseşte timp şi ca să îmbrace semne arabe în versuri şi ca să se gândească uneori la mine, şi căruia îi mulţumesc din tot sufleţelul meu îmblănit, mi-a trimis doi, gemeni, frumoşi, graşi şi cu un iz fermecător.

Iată-i, ajunşi cu bine în „parcarea” din spatele laptopului, de pe al cărei fundal se detaşează net, ca să-i puteţi admira.

Vă spun şi un secret. Deşi sunt identici, deocamdată nu m-am îndrăgostit decât de unul, celuilalt nu simt nevoia să-i dau atenţie, deşi îmi tot ţine calea.

Din păcate, cineva-ul mincinos despre care vorbeam mai sus n-a fost în stare să mă surprindă moţăind cu capul pe preaiubitul meu şi, chiar şi după ce m-a trezit, nesuferitul de bliţ m-a făcut să tresar când nu trebuia, aşa că în poza care urmează n-o să desluşiţi frumosul meu botic şi superbii mei ochi ceacâri, ci numai dragostea cu care ţin lăbuţa pe alesul meu, după ce îl spăl cu saliva mea binefăcătoare.

Dacă vreţi să mai aflaţi încă un secret, vă spun că am strecurat în articolul ăsta duzina de cuvinte cu numărul 111.

Partajează asta:

… pentru miercurea fără cuvinte

 

Partajează asta:

Miao, gazda mea virtuală (asta pe care o cheamă wordpress, nu aia pe care o cheamă blogspot) cică s-au împlinit azi 8 ani de când convieţuim. Dar – mrrrao! – are calendarul decalat  😛 , dacă o să clicuiţi mai jos, pe ultimul link, o să vedeţi că prima mea postare a apărut aici pe 28 septembrie 2008!

Mustăţi lungi, gheare lungi

 

Bine v-am găsit!

Mă cheamă Grişka. Vine de la Grigore. Nu sunt rus, dar sunt gri!

(Dacă vi se pare că sunt frumos şi vreţi să-mi uraţi un bun venit călduros, daţi-mi un vot, oameni buni. Aici. Şi o să vă miaulţumesc dn tot sufletul meu de motan!)

Vezi articol original

Partajează asta:

Veacul nostru, al pisicilor, e mai scurt decât al vostru, al bipezilor.

Mai lung decât veacul vostru  e veacul pisicilor imaginare.  Unele, ca Mister, vor trăi probabil mult de-un veac de-al vostru.

Pisici imaginare are şi Vero – pe Pandalie şi pe Mitrea. Primul nu locuieşte doar pe blog, ci şi într-o carte. Al doilea se mulţumeşte doar cu blogul.

Însă nu se ştie cât de lung e veacul pe care li-l poate oferi o biată mâzgălitoare pe spaţii albe, ca Vero…

Oricum, într-un spaţiu din ăsta alb locuiesc şi eu – cu numele uşor schimbat, numai că Vero e mai puturoasă ca o pisică, mi-a abandonat povestea – şi mă tem că abandonată va rămâne, în vecii vecilor… Mi-atât de ciudă că mă ia somnul!

Dar nu mă culc înainte de a lăsa un link în tabelul lui Eddie – al doilea (al doilea tabel, nu al doilea Eddie) din jocul cu numărul 100. 🙂