– adică de aici.
Zgămâie, cea mai firavå pisicuță din haită
Iat-o pe Labe-albe, acum fix patru ani, în ziua când ne-am cunoscut.
Pe-atunci nu i se spunea Chiţurina. Nu i se mai spunea nici Zgămâie, fiindcă bipedul, care o ştie de când a făcut ea ochi, se prinsese între timp că e pisică, nu motan, cum crezuse el, judecând după firea ei zvăpăiată şi aventuroasă – a fost prima care, odată plecată în explorarea întregului domeniu, a sărit din pod direct în curte; iar bipedului i-a sărit inima din piept când a văzut micul ghemotoc de blană lansându-se în gol.
Numele zgâtiei fusese aşadar deja feminizat, i se spunea Zgămâiţa – prea lung, a decretat bipeda. Şi a extras ceva litere, reducând ID-ul jivinuţei la mult mai scurtul Ziţa.
După o foarte scurtă vreme, aceeaşi bipedă a constatat că noua ei febleţe miaună de parcă ar chiţăi, aşa că s-a ajuns la Ziţa/Chiţa. Pe urmă, tot bipeda, uitând pesemne că nu-i plac numele lungi, a vrut ceva care să sune, aşaaa, mai a alint, şi ID-ul a căpătat o coadă. Dom’şoara se numeşte, oficial, Ziţa/Chiţa/Chiţurina. (Ca să răspundă/reacţioneze cumva – dacă vrea – trebuie s-o strigi doar Ziţa.) Bipeda îi mai spune şi Chiţuroaica („Ai văzut ce-a făcut Chiţuroaica?” „Ia uite unde s-a cocoţat/vârât Chiţuroaica!” „Unde s-a ascuns Chiţuroaica?”), şi Chiţurilă („Hai, Chiţurilă, mănâncă, e papa bun!” „S-a trezit Chiţurilă!” „Stai, Chiţurilă, unde fugi?” – zgâtia nu se lasă luată în braţe, vine ea, când vrea ea.) „Chiţurilă” se înlocuieşte uneori cu „Ziţuca” – în toate exemplele citate.
Pe mine nu mă interesează numele, mă pregăteam s-o iau oricum de nevastă – sunt bătrâior, dar în putere! Însă bipezii s-au pus de-a curmezişul iubirii noastre, adică nu-ş ce i-au făcut ei de i-au scos pentru totdeauna dragostea din cap! Iar bipeda devenită de curând melomană a început să-i spună şi Casta Diva!
Eu unul m-am hotărât să-i zic Labe-albe – că asta o deosebeşte de mine cel mai abitir!
Dar să revin la poză şi la ziua aia când a intrat ea în viaţa mea – adică în cele trei camere de la ţară decretate, la fiecare vizită, teritoriul meu inviolabil. Ea a intrat prima, ne-am hârjonit un pic, amândoi intrigaţi de noul personaj, apoi ea a cutezat să rămână, instalată după cum se vede. Pe urmă au pătruns încă doi, o altă pisicuţă şi un motănel. Cu ei m-am hârjonit mai puţin, şi au preferat amândoi să se întoarcă în curte. Al doilea motănel lăsat de bipezi să intre n-a avut chef de hârjoană, la vederea mea s-a retras într-un colţ, cu coada zbârlită. Eu m-am mulţumit să-l privesc nedumerit, însă bipezi s-au gândit că e de preferat s-o lăsăm mai uşor cu vizitele. Şi Labe-albe s-a plictisit şi a plecat.
A doua zi, vizitele au fost din nou permise. Labe-albe s-a înfiinţat prima, cu tupeu, a venit întins la mine, m-a mirosit în bot şi… a rămas, s-a aciuiat lângă laptopul bipedei, acolo unde-mi place mie să stau!
N-am alungat-o, dar cred că m-am uitat cam urât la ceilalţi, care au intrat doar pentru câteva clipe, fără să se apropie de mine.
Labe-albe a rămas şi peste noapte, a dormit cu bipezii în pat, ceea ce nu m-a deranjat, eu acolo preferam să dorm pe şifonier.
Dimineaţa, zgâtia m-a stârnit la joacă şi am acceptat provocarea. Dar m-a cam enervat, fiindcă tot vâra sub un pat – unde eu n-aveam loc să intru.
Atunci am hotărât, şi eu, şi bipezii, că ea este aleasa! Înainte de a o face orăşeancă, am mai stat cu toţii o lună la ţară, timp în care pe domeniul meu s-au mai strecurat când şi când şi alţii, primiţi de mine cu stupituri şi mârâituri şi scoşi repede de bipezi din zona periculoasă. (Când eram mai tânăr, tot acolo, la ţară, s-au furişat în camerele mele doi motani. Pentru câteva clipe, ne-am încăierat de le-au mers lor fulgii – la propriu! –, apoi s-au refugiat amândoi sub un pat de unde bipezii i-au extras cu greu, după ce mai întâi m-au luat pe mine din încăperea aia.)
Uite cine miaună!